proză


o altă dimineaţă acelaşi autobuz. şapte douăzeci, optsprezece grade. călători pe care îi ştiu din vedere de ani de zile. de pildă pe domnul acela care tot deschide geanta diplomat scoate un flacon de parfum, fîs fîs, apoi se trage de lobul urechii drepte. mereu numai de dreptul. poate are un dezechilibru poate e într-o ureche. nu asta mă deranjează ci geanta. are cea mai urîtă geantă din lume! piele sintetică şi încuietori mari galbene şi lucioase. vă plac dinţii din metal auriu!? atunci e o geantă frumoasă. am avut şi eu o geantă diplomat dar am vrut să scap de ea aşa că am pus un afiş-vînd diplomat. cineva a deschis o paranteză şi a scris cu pixul – lame!

şapte douăzecişicinci. Gara de Nord. primesc un mesaj scris. dragul meu azi m-am trezit mai tîrziu. o să lenevesc un pic apoi îţi voi face clătite cu dulceaţă de cireşe şi voi răsfăţa buza farfuriei cu petale de cicoare. mai încolo o să adun merele apoi mă voi aşeza în pervaz să te aştept. îmi voi pune capul pe genunchii goi şi o să-mi cern ca zăluda şofran în păr. simt că nu mă vei certa dragul meu, chiar dacă par un tablou, eu sînt aievea.
zîmbesc. ştiu draga mea. o doamnă care trage cu ochiul zîmbeşte şi ea complice. ridic din umeri. doamna înclină capul. pare un flamingo care îşi curăţă penele.

la Mircea Vulcănescu se urcă personajele mele preferate. le-am botezat în gînd Madame de Pompadour şi Intelectuala. Madame de Pompadour e o femeie în jur de patruzeci de ani şi în afară de coafură o să spuneţi că nu are nimic din madame de pompadour. chiar aşa? dar felul cum priveşte de la înălţimea plafonului peste capetele unor amărîţi care nici cu degetul arătător nu ajung la bara de susţinere nu trădează voinţă şi putere de dominare? are şi o anumită eleganţă în ţinută dar nu are lustru. poate nici Jeanne Antoinette Poisson nu a avut dar a învăţat mai tîrziu la Choisy le Rois. în schimb Madame de Pompadour asta din autobuz nu va învăţa niciodată. poartă un taior impecabil şi niciun fir de aţă nu atîrnă de butoniere sau de tiv. trebuie să mă credeţi, eu sînt foarte atent la detalii. şi totuşi ce nu o prinde?
uite! în filmul “the bridges of madison county” Clint Eastwood o întreabă pe Meryl Streep: cum e bărbatul tău Francesca? e foarte curat răspunde ea. da. nu. vreau să spun…apoi zîmbeşte, se uită spre tavan ca şi cum ar vrea să-l spargă cu privirea şi să vadă cerul. undeva în afara cadrului îi ghiceşti palmele peste şolduri. el înseamnă şi alte lucruri! mai zice. în fundal se văd tot felul de borcane pungi şi cutii metalice umplute cu lucruri. asta e Madame de Pompadour, o femeie curată cu lucruri în buzunarele taiorului. o curcă cu penaj de păuniţă.

şapte treizeci. dragul meu te şi te şi te! m-am ascuns într-o nucă. îţi fac şi ţie loc atît cît să pui obrazul pe pîntecul meu. dacă îţi va aluneca mai jos o să te iert. ştii! e de la respiraţia mea.

Intelectuala are mereu o carte deschisă. şi chiar citeşte. dar nu de asta îi spun aşa.
Madame Pompadour de Rococo e o haşură întinsă cu degetul, rigidă, nu are nici măcar sprinteneala omizii pe o frunză. Intelectuala e un crochiu. linii şi umbre îngroşate atît cît trebuie în zonele de tensiune. o elipsă un arc de cerc două parabole alt arc de cerc un triunghi haşuri planuri, toate redau o volumetrie de un rafinament discret. are ceva din simplitatea liniilor scandinave. uneori, cînd dă pagina, curbura gîtului se abate prea mult de la axa de simetrie dar fără izmeneală. poate e semnul ei de senzualitate şi erotism descoperit cu cîteva paragrafe mai în urmă. cred că intelectualei îi stă bine şi într-un capot roz matlasat. de ce au toate cusături în romburi? urîte capoate! o maşină de tocat personalitatea!

dragul meu am deschis fereastra. e răcoare şi în grădină crăiţele s-au cuibărit sub frunze. simt nevoia să mă lipesc de tine ca picurii de lumînarea care se topeşte.

la Berzei urcă un bărbat care confundă nasul meu cu un alcoolmetru. fie! rachiu treizecişicinci de grade, uşor afumat, foc prea iute, cazan de aramă. nu îmi plac beţivii. am văzut prea mulţi beţivi acasă la mine. la poartă pe treptele scării în grădină prin vie sau pe lîngă mărăcinii înroşiţi de sîngele Domnului. femei urinînd din picioare sau bărbaţi care nu mai apucau să ajungă la nasturi pentru că le tremura mîna pe sticlă. avantaj femei! toţi au murit de băutură. şi pe toţi i-a gasit morţi Sorin.
pe Lina căzută cu nasul în perne pe Simion în şanţ mirosind a ţuică de dude pe Mărin Iordanca cu ţoiul în mînă de ziceai că e viu. ăsta era mai cu moţ, voia să dea noroc şi la poarta raiului!
de la o vreme Sorin s-a săturat de atîţia morţi aşa că s-a apucat şi el de băutură. pînă într-o zi cînd l-am găsit eu. avea două monede de trei lei, coclite, puse pe pleoape. părea că doarme. cine ştie am zis, se fereşte de lumină. l-am lăsat să doarmă şi am făcut un foc mare afară de s-a topit toată zăpada din curte. de la aşa văpaie înfloriseră şi cireşii pe dealul Lisavetei.
l-am îngropat cu trei zile înainte de crăciun. pomană de post. varză fasole şi mîncare de prune uscate. noi rudele ne-am desfătat cu jumări cîrnaţi proaspeţi de porc murături asortate şi vin. am băut cu paharul cu sticla, am băut şi cu furtunul în beci pe furiş. mult! şi nu m-am îmbătat. am rîs şi mi-a fost bine. spre primăvară mi-a venit aşa nu ştiu cum să dobor un salcîm. cel mai frumos. o lovitură două apoi am plîns. aşezat pe o butură. am plîns pînă a venit un cuc şi a spurcat toţi toporaşii din pădure.

uneori mă întreb ce personaj sînt eu în acest autobuz. de multe ori mă trezesc vorbind singur – şi eu te şi te şi te draga mea. port şi eu lucruri în buzunare, lucruri pe care le fur de la tine noaptea cînd dormi – clipsuri nasturi brăţări din ibrişin satin tafta brocarturi. cleptoman? poate.
Costei îmi spunea Americanu. nu ştiu de ce şi nici nu mai are cine să mă lămurească. Costei e acolo sus şi acum are cel mai mare codru de pîine prin care să strecoare spirtul medicinal. Mice mînă berbecii peste nouă ceruri. Mărin Iordanca a rămas la poarta raiului cu pălăria pe genunchi şi dă noroc cu toţi care intră. Sorin mai trece pe acasă cînd şi cînd, iarna. e tînăr şi frumos cu părul ca secara dată în pîrg. Sorine de ce îmi zice mie Americanu mă? nu răspunde nu mă vede. ceva îl apasă pe pleoape. de urît, mă duc la poartă şi fac un om de zăpadă. aşezat lîngă el pe bancă îi pun braţul drept pe umeri şi privim amîndoi cum vine lumea pe linie la vale. bă voi ştiţi de ce îmi zice mie Americanu? se mai opreşte cîte unul şi răspunde în silă – uite aşa de-al dracu, de aia!

draga mea,

îţi scriu din nou de pe ţărmurile albe şi pustii. aici, împreună cu primul meu grămătic Alesandros îmi petrec ultimele zile ale vieţii mele. a trecut destulă vreme de cînd cineva a venit la mine – nu, nu era plăsmuire aievea era, aşa cum ţi-am spus – şi a zis: eu sînt partea de vorbire care se cuvine să stea înaintea ta pentru a da sens mișcării. ştii că de atunci singura cămaşă pe care am îmbrăcat-o ai fost tu. îţi aminteşti visul meu care se repeta de fiecare dată cînd puneam capul pe hîrtie ca pe o pernă? o cunună perlată cu amintiri pusă pe creştetul morţii! îl mai am încă dar azi nu mă mai cred aşa de tînăr şi frumos văzut de sus.

am slăbit draga mea. îmi place să îţi spun aşa simplu, draga mea şi poate o voi mai spune în această scrisoare. să mă ierţi. e dumicatul meu de fiecare zi, singurul! pînă şi rostirea numelui tău m-ar istovi. tot mai des lucrurile simple mă îngenunchează. de pildă aseară. Alesandros tocmai pregătea peniţele pentru lecţiile de caligrafie cînd dintr-o dată am simţit o povară care m-a frînt aşa cum se frînge un lăstar cînd cerul se aşază prea jos. era lumina candelei din perete care mă apăsa pe umeri.

Alesandros e înţelept şi delicat cu măsură. dimineaţa mă ajută să cobor pe plajă. e toiagul meu, stiu, deşi el se fereşte să-mi arate asta. uneori chiar am părerea că e doar un toiag şi atunci mă încearcă rîvna să arunc cu el în mare pentru a despica apele pînă la tine.

aici nisipul e alb alb cum nu ai mai văzut. poate cîndva Dumnezeu a trecut pe aici cu toţi sacii de făină din lume. mai stii? ai făgăduit că o să coci pîini pentru mine şi o să pui pristolnicul pe fiecare dintre ele. altfel, află că e un nisip bun pentru împărtăşire. Alesandros spune că are vîrtoşie, păstrează formele şi ne e de folos în vrednicia noastră spre a împlini arta grafiei. e drept că încă nu am ajuns la acea exprimare care îngemănează zicerea poetică şi pe cea artistică într-o reprezentare unică a eternităţii clipei. dar tu simţi ritmul respiraţiei mele. de altfel şi Alesandros te ocroteşte cu toată dragostea lui.

Alesandros mi-a încropit un umbrar de sub care la amiază privesc marea. e vremea cînd simt o pieire de tot de parcă sînt un fier înflorit de rugină. e o mare liniştită draga mea. rareori se zbate. atunci zici că e o fecioară care pune prea mult sîrg în împlinirea trupului. valurile se ridică aşa cum te ridicai tu să îmi şopteşti ceva la ureche. niciun val nu a ajuns încă la înălţimea capului meu. poate dacă aş înainta în larg dar vezi tu, nu mai am putere iar pe Alesandros nu îl pot ruga să mă însoţească. parcă aş tăia degetul cu care Toedosie smeritul arată în sus.

am uitat să-ţi povestesc despre dragonii care umblă pe plajă. sînt blînzi şi de un albastru minunat. s-au învăţat cu noi. ţi-ar plăcea să vezi strădania cu care încearcă să imite grafia mea şi a lui Alesandros. dau semne că şi ne înţeleg. le-am împărtăşit prima noastră călătorie. atunci ai vorbit tot drumul. doamne cît ai vorbit! despre ploaie şi o casă veche în care tu îmi vei călca toate cămăşile mele despre stropitoarea de alamă şi despre cum vom împături împreună, la dungă, aşternuturile din bumbac doar aşa ca să avem ce răvăşi cu răsuflarea gurilor noastre. apoi ai spus – strînge-mă de glezne! ştii domnule şi dragul meu eu sînt îndrăgostita din ceaşca de ceai. să mă bei în fiecare dimineaţă, auzi!?

draga mea,
serile deschid cele două capace ale ceasului primit de la tine. înlăuntru îngerii pedalează cu osîrdie pe roţile de diamant şi atunci mi se limpezeşte privirea. lumina de la candelă curge cu stropi grei pe lanţul care altădată tremura cu eleganţă peste buzunarul de la vestă. aerul se învolbureză sub peniţele de alabastru. e linişte şi e bine. plîngi? mereu mi-a plăcut cum spuneai – plîng şi o să mă fac urîtă.
odată ai promis că mă înveţi menuet. ai putea acum – hai domnule dragul meu – înainte de căderea ultimului picur de lumină?

întîi a venit o maşină roşie cu o girafă la volan. fredonînd i live my life for you girafa a clipit cam obraznic pentru gustul meu – ce mai faci Mişule? nu i-am răspuns. cum să răspunzi unei girafe care îşi scoate capul prin plafonul maşinii are picioarele din spate înfipte în carburator şi dă din coadă prin ţeava de eşapament? oricum creierii îmi zumzăiau ca o piatră de polizor! fii atent Mişule mi-am zis, piatra asta se sparge nu e bine fixată pe ax, auzi cum bate. şi chiar s-a spart. atunci au venit escadrilele de licurici, parcă erau Stukas-uri în picaj. un colonel dat în mă-sa de pus la punct – cizme lustruite precum oglinda veneţiană, epoleţii milimetric pe linia umerilor, şnurul parmac împletit mai ceva ca o coadă de fată mare – a comandat scurt bateriei antiaerine: foc!
un aghiotant cu uniforma prăfuită – în comparaţie cu el colonelul părea că e la operetă nu la război – a dat raportul. domnule colonel sînt gradul cutare, Kasparov, pe ăsta nu îl mai scapă nici dracu, s-a dus pe cer la vale! acum, dacă a fost cuminte poate îl primeşte Bătrînul.

şi te-a primit Bătrînul, Mişule? întreabă Marcel aşezat pe dunga patului de spital. ne ţinem respiraţia. două muşte mari, verzi se călăresc cu neruşinare pe fruntea lui Mişu dar sîntem aşa de concentraţi că nu ne pasă. aşteptăm cu toţii răspunsul. trece un timp. de ajuns încît vopseaua de pe noptieră să crape şi ea de oftică lăsînd la vedere rugina, un păianjen flămînd la pîndă.

da, m-a primit, Domnul are drag de ingineri şi îi ţine la masa lui. în schimb pe filozofi nu dă doi bani, sînt doar nişte salahori care măsoară perimetrul raiului cu băţul de chibrit. Socrate al tău Marcele nu ajunsese nici la un sfert de latură. şi măsoară de ceva timp, nu crezi?
pufnim, parcă sîntem nişte foci la gurile de aerisire. muştele zboară speriate.
bine bine zice Marcel, să trecem peste asta, şi? ce şi? Bătrînul e un domn, m-a întîmpinat amical, salut Mişule, cum găseşti lumea mea? nu ştiu Doamne abia am intrat dar aşa la prima vedere e frumos. acum ce era să-i spun, că-i prea multă iarbă? iarbă iarbă şi niciun bar, nicio groapă în care să-ţi rupi coastele!
e vreme pentru toate Mişule a zîmbit Domnul. pînă una alta, hai să facem cîteva partide de şah.
uite cum stă treaba omule – aici mi-a plăcut cum a spus şeful cel mare, omule! adică gata sîntem între noi, dacă mă ruga şi cu o votcă era de cartier – cîştigi rămîi, pierzi te întorci la boul de Marcel şi la gaşca ta de amărîţi.

amărîţii sîntem noi ăştia care au venit în vizită la Mişu. şi nu am venit cu mîna goală. la nunţi înmormîntări şi accidente trebuie să faci faţă. Mişu e un accident! Dorin Suveică croitor de lux a adus un pion din burete învelit în tafta – Mişule e surfilat la repezeală dar ştii că ţin la tine! Vali o pijama imprimată cu note muzicale, Gabi biscuiţi din care ronţăie tot el – Gabi eşti tîmpit! Marcel un dicţionar de filozofie şi logică de Antony Flew – sf. Toma d’Aquino, Descartes, Spinoza, Kant. un mare vax! şi Marcel şi dicţionarul.

totuşi posterul cu Bobby Fischer adus de mine îl dă gata pe Mişu. mă prinde de mînă, aşază obrazul ţepos în căuşul palmei mele – te iubesc Vlade! obrazul lui e un ou palma mea un cuibar. are ochii umezi şi catifelaţi de parcă sînt trecuţi prin albăstreală de rufe.
ştii mă Vlade mă – îşi strînge buzele între degete – bă idioţilor şi boule de Marcel îmi e dor de mama mă! Dumnezeu ăsta al nostru e cam agresiv în deschiderile de şah una două gambitul Evans dar cu mine a fost bun pînă la urmă. m-a lăsat să trec peste toţi căpriorii cerului într-un planor de diamant dar vă spun eu Mişu, în rai nu o să găsiţi nicio mamă.

Dorin Suveică răsuceşte o aţă trasă din pionul de tafta. Vali caută cheia sol pe bluza pijamalei. lui Gabi îi trebuie vreo două ore să pună un biscuit din care abia muşcase la loc în cutie. Marcel parcă e Sfîntul Simeon Noul Teolog. muştele au obosit de atîta dragoste şi acum stau cu picioarele în sus într-o pată de gem de prune. tavanul scutură peste noi o pulbere argintie. din rezerva alăturată se aude cum Dumnezeu respiră în valva unui aparat – pufff uffff puff uff puf uf.

cercul de la roata carului sau cercul de butoi erau doar flecuşteţe pe care copiii lu’ Cicea le mînau toată ziua pe drum, cu mîna sau cu o sîrmă. subţiri, îndoiţi ca o lumînare arsă în dungă, doar în nişte chiloţi rupţi în fund treceau pe linie la vale stîrnind nori de praf. tur tur tur, ti ti ti! strigau încercînd să imite maşinile grele Tatra de la sonde.
Mice şi cu mine eram cum aş zice acum peste timp mai rafinaţi. aveam arcuri din lemn de dud şi săgeţi din cucută cu un cui de şiţă în cap. ne luam la întrecere, care duce mai departe. cică aşa faceau şi ăi bătrîni cînd se îmbătau, ieşeau la poartă şi se luau la întrecere care bate mai lung dar cu jetul de urină nu cu săgeţi din cucută.
odată, săgeata lui Mice a trecut peste turla bisericii, a găurit cocoşul de tablă de pe acoperişul dispensarului şi s-a tot dus. am stat o jumătate de zi cu ochii pe ea. cred că a ajuns la Filiaşi – asta era cam la cinci staţii de tren – a zis Mice. crezi? da. ne-am speriat. pentru noi Filiaşul era aproape la fel de mare ca şi Bucureştiul. Mice, ce de lume! dacă i-a căzut cuiva în cap? o săptămînă nu am mai tras cu arcul.

mai înălţam şi zmeie făcute din ziarul Scînteia. aşa tată ziceau oamenii mari, urcaţi partidul în tării. pe noi ne durea în paişpe de ziarul partidului, ştiam doar că dacă îl vedem în dulap, învelită frumos în el, acolo musai era şi o bucată de halva. şi ăsta era cel mai dulce lucru de pe faţa pămîntului.

ai mei lucrau la oraş aşa că adevăratele gadgeturi le aveam doar eu. lanternă Elba baterii Elba un briceag cu mînerul în solzi de peşte şi o pereche de cărţi de joc numai a mea. Costei m-a învăţat tabinet şi a pus la bătaie ceasul lui Pobeda. deşi am cîştigat nu mi l-a dat. ai mîna încă subţire Americane! ca să vezi, om în toată firea!

arată-mi şi mie briceagul! se ruga Mice. hai să jucăm cuţitul. hai! aşezaţi într-o rînă în iarbă aruncam cu un zvîcnet din podul palmei, briceagul. fiu fiu fiu despica briceagul aerul şi se înfigea în pămîntul reavăn. jucam pe frunze de salcîm. o frunză mîncată pe margini de gărgăriţe era cinzeci de bani, una întinsă fragedă mătăsoasă ca obrazul de copil era zece lei. şi alta, mare, transparentă prin care puteai strecura lumina grasă ca untul de la cooperativa lui nea Bebe, suta. Mice tu vezi ce frumos se vede lumea prin frunza asta?

iar te-a trimis mă-ta mare după gaz mucea? iar nea Bebe. ouă ai? am. sînt cam mici, ce găini aveţi voi mucea? lasă că vedem noi la recensămînt. altceva mai vrei? cinci bomboane cu lapte. care va să zică avem un bidon de gaz şi cinci bomboane cu lapte mîzgălea el cu un creion chimic apoi punea bomboanele în hîrtie desfăcută de pe o duzină de chibrituri. ce Americane iar îţi face cu ochiul pistolul ăla cu capse? auzi mă, vezi tu coada asta de mătură, îi lipseşte părul, spune-i lu’ mă-ta poate îmi trimite pămătuful ei şi i-a făcut semn unuia Codin dar văzînd că ăsta trage dintr-o mărăşească s-a îmbăţoşat ca un majur – bă ăsta ia stai aşa, tu ce faci aici fumezi în cooperativa statului mă? psaltirea cui te-a făcut! păi eu am stămburi în rafturi să le afumi tu?

nu ştiu ce a vorbit mama cu nea Bebe dar tot satul a rîs de el iar eu am primit pistolul cu capse. l-am desfăcut să văd ce are înăuntru şi l-am stricat. văzînd că bolesc tata mi-a făcut o puşcă din lemn de brad. într-o zi am dus-o pe Sara în spatele casei să vadă puşca şi brebenelul meu nu mai mare decît o omidă care abia prinde gustul frunzei. aşezaţi pe săniuţa pe care tot tata mi-o adusese de la Işalniţa am crezut că e timpul să ne iubim dar nu era. oricum peste noi a dat Sandu Cirică. i-am promis că dacă nu ne spune îi dau lui puşca mea. a rîs. ce prost! putea să aibă cea mai frumoasă puşcă din lume. mai tîrziu s-a împuşcat cu una de vînătoare adevărată. prost prost. puşca mea nu omora pe nimeni.
Mice a fot întotdeauna mai curajos, nu ca mine, moale. i-a arătat şi el Ioanei prin gard, brebenelul, tot aşa ca o omidă în căutare de frunze. uite Ioana ce am eu şi nu ai tu! Ioana nu a fost interesată dar cîinele ei da. Mice era să rămînă fără cea mai scumpă jucărie. o mie de bricege şi o Tatra plină cu baterii Elba nu ar fi putut să o înlocuiască.

cînd l-a născut pe Sorin, mama avea aproape patruzeci de ani iar eu cinsprezece. de femeie, ţi-a plăcut să te joci la vîrsta asta zicea lumea. tata nu se mai sătura de jucat cu frate-miu, îl sălta cum săltam eu altădată briceagul cu mîner în solzi de peşte. uneori mă rugam să-l scape, aş fi dat o frunză de salcîm de o sută dar mereu îl prindea în braţe şi iar, tot aşa.
ultima oară cînd l-am văzut în viaţă şedea pe săniuţa aia şi mînca nişte caise verzi cu o coajă uscată de pîine. tata murise mama la fel, Mice lumina şi el în rai mai ceva ca o lanternă Elba şi poate Dumnezeu îl lăsase să intre şi cu arcul. ce faci Sorine? era galben la faţă ca o lună căzută în baltă. şi la trup aducea cu Sara, atît de puţin mai rămăsese. ce să fac, nu vezi, manînc şi mă uit la poartă parcă e mai largă nu-i aşa? tu crezi că o să mor? nu-mi pare rău că mor dar nu ştiu dacă am loc să ies pe poarta aia.
m-am dus prin grădină să îndrept aracii deşi pot să jur că toţi erau drepţi. am îndreptat şi salcîmul de la colţul casei. într-o parte au ieşit rădăcini lungi lungi pînă dincolo de poartă şi noi ne-am dat cu sania pe ele făcînd pîrtie prin florile de salcîm mari albe şi grase.

cînd am intrat în barul colonelului, Mişu era la a şasea votcă. se uita fix la un banner agăţat de perete – all about fc barcelona/més que un club. ce părere ai Vlade de paleta cromatică? a zis în loc de salut. am ridicat din umeri şi m-am dus să iau o halbă de bere. o singură halbă, ca de obicei. Ksatriya căreia i-am dedicat poate cele mai frumoase poezii îmi spunea cîndva – tu bei bere? un poet ca tine ar trebui să bea vin, înţelegi? un pahar acolo o eşarfă o pierdere de sine ca un mugur care se lăcomeşte la lumină! bună seara domnule pot să mă aşez? oui madame. înţelegi? înţeleg femeie dar uite beau bere şi numai la halbă. clasa muncitoare merge în paradis! ultima oară am văzut-o pe Ksatriya pe treptele judecătoriei sectorului şase. dragul meu ochelarii tăi sînt atît de murdari atît de murdari şi mi-a întins roba ei de avocat. mirosea aşa de frumos- Ksatriya vreau să spun, roba doar a articole din codul civil – nu ştiu nu mă pricep la parfumuri, poate e o prostie, ca un cozonac frămîntat de mama în vinerea mare. şi genele îi erau mai lungi ca niciodată plecau de pe treptele judecătoriei se întindeau ca un covor auriu pe Ştirbei Vodă treceau Dîmboviţa şi se pierdeau dincolo de Spitalul Universitar.

la masa noastră – acum îi pot spune aşa – ca de fiecare dată, mai erau: Marcel cu filozofia la purtător, Vali pianistul, Cristian medicul radiolog şi Gabi care nu prea ştiu ce e şi ce face. aş putea să zic toată gaşca dar mă feresc de acest cuvînt vulgar. noi nu sîntem un pumn de arpagic din care să crească cepe amărîte. noi sîntem crini din tăria cărora ţîşnesc ideile precum artificiile de ziua naţională. Marcel spune altfel, că destinul nostru de intelectuali nu rezultă din disocierea omului de opera sa ci tocmai din confluenţa celor două. Marcel e deştept dar cred că asta nu e de la el.

ah doamne! şi mai era acolo Lena. Lena e pictoriţă, are cîteva expoziţii în ţară şi străinătate datorii şi depresii picioare frumoase privire de o amară melancolie şi candoare, chip care transmite o discretă notă de fatalism. ce mai, Lena e Tonitza şi Balcicul. eu îi spun micuţa tătăroaică dar ea nu ştie. şi cu toate astea Lena e singură mai singură decît un hotel la malul mării în sezonul hibernal.
credeţi că asta e tot? nu. Lena are un papion cît un pliculeţ de ceai pe care îl poartă mereu dar cum îi vine: în păr, la gît, agăţat în piept, la geantă sau pe tivul rochiei. fată dar în chiloţi cînd îl pui? a întrebat-o Marcel într-o zi. Lena a luat o gură de martini. Marcele tu crezi că eu pot să fiu Mişu? nu, nu poţi, e prea tîmpit. ba uite că pot cît să te bag în mă-ta!
Lena le ia pe toate prea personal. de pildă dacă îi vorbiţi de varză la cuptor sigur o să spună – adică pictura mea e varză? în plus, ea crede că amintirile din copilărie ne afectează întreaga viaţa şi ne vorbeşte aşa în treacăt de complexul lui Oedip dar zău nu e cazul pentru că aici le cam face ea varză. asta se vede şi în pînzele ei, toate au un punct roşu în centru din care pleacă fractali peste fractali.

îmi iau berea şi mă aşez lîngă Lena. ce faci Vlad, bine? bine Lena. bine bine? bine. îşi trece mîna peste obrazul meu. ai slăbit Vlad! am. în mod normal la o asemenea scenă ăştia de la masă şi-ar da coate. însă faţă de mine au o anumită sfială. şi oricum toată lumea e atentă la obişnuita dispută dintre Marcel şi Mişu, un amestec de rafinament şi de înjurături cordiale. Marcel bate cîmpii ca o secerătoare pe şase rînduri – trimite-voi la ei prooroci şi apostoli şi dintre ei vor ucide şi vor prigoni, aia e Mişule, apostolos/ apostello/persoană trimisă boule, bagă la cap! băi sula prefecturii – nu ştiu cum poate să vorbească Mişu aşa de limpede şi frumos după atîta votcă – ţi-am dat o temă, ai învăţat ce e fretarea? azi avem fretarea la cald că de aia rece am vorbit. să-ţi dau un exemplu concret ca să priceapă şi mintea ta epicuriană. ai văzut un cîine şi o căţea blocaţi? e, aia e fretare la cald! Vică, în căutare de ţigări pe la masa noastră rîde şi gura lui e o crevasă din Mont Blanc. cred că e calare nu fretare constat neutru cu nasul în halbă. nimeni nu mă contrazice. da’ vă distraţi bine mă băieţi! zice Lena. adică eu sînt o căţea? şi răspunsul e în copilăria mea, nu? hai Vlade afară.

ne aşezăm pe o bancă în parc. Lena e tristă. dar ştiţi cum? tristă tristă! adică poţi să apuci tristeţea asta cu mîna să o întinzi pe o masă de croitorie, faci nişte semne cu creta, aici gulerul uite şi reverul dincolo mînecile buzunarele, tai coşi, uite haina. ce bine îţi stă Lena cu haina asta!
de ce nu mă iubeşti tu Vlad? tu poţi să iubeşti Vlad?
îmi amintesc că în fiecare an înainte de Paşte mama scotea florile din casă. şi de fiecare dată era prea frig şi florile se ofileau. aşa mă simt eu acum, ca o muşcată scoasă prea devreme din fereastră.
hai să ne ţinem în braţe Vlad, vrei? o jumătate de oră, atît. e linişte şi e seară. doar dinspre Podul Grant se aude un foşnet. e primăvara care trece pe lîngă noi tîrîndu-se pe asfalt ca un ziar mototolit dus de vînt.

de la o vreme trec săptămînal pe Lipscani. constat cu mirare că în capătul dinspre fostul magazin Bucureşti, agăţat de peretele exterior al unei prăvălii cu rochii de mireasă, un difuzor care m-a intrigat mereu încă rezistă vremurilor. era acolo şi în urmă cu douăzeci de ani cînd strada era populată de negustori ambulanţi de grătare cu mici şi jocuri alba-neagra; cred că era acolo şi pe vremea doamnelor cu blănuri şi a domnilor cu pălării, ba chiar cred că era şi pe timpul lui Manole Zarafu.
şi se aud aceleaşi acorduri de vioară acordeon şi ţambal dar cel mai des la ieşirea din pasaj te întîmpină vocea lui Jean Moscopol- aş vrea într-o seară să ne întîlnim/dar nu ştiu cînd e mai bine să ieşim/lunea n-are nici un rost/marţi e rău că merge prost/miercuri ştii şi tu că e zi de post.
nu am fost tentat niciodată să intru în acea prăvălie. să admitem că e reală. s-ar duce tot farmecul dacă aş da înăuntru peste un personaj cu un laptop pe tejghea. de fapt vă spun eu, clădirea nu există. e doar un fundal din hîrtie prins de podul scenei iar în faţa fundalului, agăţat de cer, difuzorul. uneori îmi permit o mică escrocherie o iau pe domnişoara Aurica patroana dughenei “La şicul elegant” şi o mut aici cu toate rochiile ei de mirese. are panglici galbene în părul numai laţe şi citeşte “Magazinul ilustrat”. de multe ori domnişoara Aurica nu e cuminte şi are concepţia ei regizorală pune o placă de patefon şi în timp ce ascultă dă-mi guriţa s-o sărut/căci pentru sărut e dată/ia gîndeşte: nu-i păcat/să ramîi nesărutată? se uită pe furiş la secţiunea căsătorii şi la pozele deocheate din “Trup şi suflet”.

aveam şi eu un difuzor deasupra patului pe peretele dinspre răsărit. tot acolo era o perniţă pentru ace de cusut şi o icoană a Maicii Domnului. aveam şi beţişoare din lemn de salcîm şi învăţam tabla adunării: unu şi cu unu fac doi/doi şi cu doi fac patru/ cinci şi cu cinci fac două mîini cu care să ne rugăm. ascultam la difuzor înviorarea de dimineaţă ştirile transmise de radio Craiova – la nord-vest de Saigon forţele patriotice vietnameze au doborît nu ştiu ce bombardiere americane – şi poveşti nemuritoare, bună seara copii/noapte bună copii. nu ştiu de ce îmi închipuiam că înviorarea de dimineaţă – unu doi unu doi faceţi toţi la fel ca noi- se petrecea într-un bazin cu apă în care îngerii înotau pe spate şi nu ajungeau la capăt pentru că se încurcau mereu în aripi.

Sorin a murit într-un decembrie geros. l-au găsit căzut pe podea lîngă nişte volume de critică literară cumpărate de mine în liceu. frate-miu nu citise nici măcar un ziar de ce ar fi răsfoit astfel de cărţi? m-am dus să-l îngrop. însă mai înainte l-am certat-data viitoare cînd o să mori poate mă anunţi tu nu prin alţii. şi puteai să te îmbraci frumos şi să mori îm pat! nu ştiai că eşti ultimul meu mort? după pomană mi-am adus aminte de difuzorul meu sau poate doar voiam să fug. m-am urcat în pod. nici urmă de difuzor. doar rochia de mireasă a mamei şi un şorţ cusut de mînă, purtat de maica Măria cînd era fată. de un căprior atîrna un strugure stafidit. am luat cîteva boabe m-am aşezat pe o ladă şi am plîns un pic. apoi am văzut locul unde mă iubisem cu Sara şi iar am plîns dar nu prea mult, tot aşa. mai erau acolo doi saci cu sticle goale. pe vremea cînd învăţam tabla adunării luam toate sticlele de pe garduri şi le dădeam ţiganilor la schimb pe baloane. ce păcat că nu mai trec ţiganii pe drum aş avea podul plin de baloane, casa mea ar pluti peste lume împreună cu mine. acum o să rămînă singură.

pe Ştefan Ciucă l-am cunoscut la o partidă de şah în parcul Moghioroş. îl băteam şi eu şi Constantin. îl luam peste picior-Ştefane tu eşti ciuca bătăilor. el, generos din fire mi-a făcut cadou un difuzor Telefunken. prin 1992 ne spunea- vedeţi voi locul ăla peste drum de parc? voi face un patinoar pentru tot cartierul. Ştefan nu a apucat să vadă niciun patinoar acolo. acum pe acel loc s-a ridicat o biserică mare. uneori, de dragul lui îmi imaginez că noaptea sfinţii coboară de pe pereţi şi se dau cu patinele poleite în aur prin naos în timp ce Dumnezeu cîntă la difuzor we are the champions.

o zi bună vă doresc! să aveți o zi plăcută! uite eu îmi doresc să mi se răspundă la bună ziua cu bună ziua și apoi mai vedem. oricum dacă mi se răspunde invariabil să aveți o zi bună cu siguranță acea zi este compromisă. portarul – cu o aplecare discretă -femeia de serviciu – are și ea personalitatea ei nu? șeful –colțos și încrîncenat- umflata de la resurse umane fals afectată cînd îți dă hîrtia cu disponibilizarea prietenii vecinii, toți au un audio gadget implantat în limbă, o zi cît mai plăcută vă doresc. chiar și părintele Haralambie de la biserica “Sf. Voievozi” mi-a urat duminica trecută – mergi în calea ta și să ai o zi bună fără de păcate fiule. unii pun atîta osîrdie în salut –bună ziua. să aveți o zi bună! – că te apucă smerenia pe loc și uiți că voiai să le spui de la obraz, băi redundanților!

mai aveam o speranță în Vică dar și el m-a dezamăgit. i-am făcut cinste cu o bere și i-au lucit ochii de bucurie. ar fi putut să aprindă cu privirea toate lampadarele din barul colonelului. have a nice day nea. ia uite la Vică. ¡que pase un buen día! da’ ce nea ai fost și dv. la căpșuni? am fost Vică.

iubesc vînzătoarele. a, nu! și ele salută la fel. dar îți mai îndulcesc viața cu un giumbușluc lexical cum ar zice prietenul Marcel. deși nu mai am voie la dulciuri. așa cum îi spuneam unei femei, singurul dulce care îmi mai este permis e adăstarea trecerii tale. bună ziua doamnă. da, ce dorește domnul? două pîini. două pîinici, avem punguță? am. auzi Mioară, fată nu ai văzut tu factura de la sălămiorul de ieri? altceva domnul… zece ouă. da’ ați luat azi dimineață deja nu mai aveți ouțe? da’ ce doamnă se vede? cred că mă trec repede ca o ciclamă care nu stă la răcoare. iau totul prea personal. atît? pac pac zîm zîm, bonulețul dv. o zi bună vă doresc și nu uitați iaurțelul.

merg să-mi plătesc factura tv&internet. am constatat că nimeni nu spune facturică. e normal. la sumele pe care le găsești în coloana datorii facturile nu au cum să fie facturici. coadă. casiera – o fată crudă ca dinții de lapte și tunsă perie – numără vreo 2 kilograme de monede de 5 bani. domnișoară zic, numărați tot? Sinead O’connor nici nu clipește. în schimb clipește o doamnă cam la șaizeci de ani. clipește atît de violent încît o monedă sare pe muchie și se învîrtește mai ceva decît o ciuleandră. lăsați domnule fata în pace că lucrează cu bani. știe doamna ce știe. parcă o văd pe la patruzeci de ani într-un halat albastru, gestionară într-un depozit numărînd șaibe și piulițe metric 12. și o mai văd prima în fața unui microfon la un sondaj de opinie pe stradă – nu merge nimic domnule în țara asta! iată-mă face to face cu Sinead. șaptezecișiunu de lei zice. nu aveți mărunt un leu? nu. insistă. găsesc o revoltă așa cam de cinzeci de bani prin buzunare. păi nu așa domnule nu am cum să mă leg matematica e o știință exactă nu cum credeți dv. iar mă rușinez. zău prea le iau personal.

în fond la dracu nu? cu sumă de la k egal cu unu la n din a kapa Sinead O’connor și cu toate. am i a human/it’s very good/maybe i am/it’s very nice/the feelings in me/and the fire/keeps me warm.

(povestiri din cartierul de nord – din seria “la colonelu”, fragmente)

îmi place de Mişu. are iniţiativă. de cîteva zile a adus în barul colonelului o tablă de şah. într-un fel s-a şi justificat la o partidă cu Marcel – uite băi boule o metodă antidepresivă şi antialcoolică, vezi, de zece minute te gîndeşti la o mutare şi în timpul ăsta nu ai mai gustat din pahar. bine, nu e valabil şi pentru Mişu. pentru că Mişu poate să bată pe oricine chiar dacă stă şi cu două pahare de votcă în mînă. şi chiar stă! uneori are mutări geniale şi cu cît bea mai mult cu atît se mişcă mai repede – e2-e4 pac, f1-f4 pac, d1-f3 pac, f3-f7 mat! Marcel are o anumită lentoare în mutări. stă cu degetul mare şi arătătorul deasupra unei piese de parcă ar vrea să apuce aerul şi să-l scuture de coadă pe sub nasul nostru. se hotărăşte abia după ce ni se face lehamite şi începem să înjurăm. mută mă filozofule în marmelada mă-sii sau iar te gîndeşti cum să ne tîlcuieşti taina prin limbajul dionisian al teologiei apofatice şi catafatice.

Marcel ne-a astenizat cu apofaticul şi catafaticul de asta îl şi luăm peste picior chiar cu vorbele lui. este drept că nu ne permitem să sărim calul pe tabla lui unde el controlează într-o manieră elitist-rebelă toate bătăile de cîmpi în diagonală şi paradiagonală mai ceva decît un nebun. dacă Mişu e dracul gol pe tabla de şah de regulă avînd o manieră liniară dar agresivă cu jocul de pioni, Marcel e mama dracului plimbîndu-ne persuasiv temporal şi atemporal dincolo de realitatea palpabilă a celor şaizecişipatru de pătrate. felul cum ne vorbeşte el despre contemplare, latura afirmativă a transfigurării, teama de inefabil, misticismul impersonal ne face să ne simţim precum cîrpa cu care Vică şterge mesele de brad.
de multe ori chiar lăcrimăm şi ne închipuim că nu sîntem cu totul pierduţi; lacrimile noastre cad în pahare şi mai diluează din tăria alcoolului şi păcătoşeniei noastre. în curînd vom bea apă chioară şi colonelul o să dea faliment.
Mişu însă nu e aşa de sensibil. în primul rînd el nu şi-ar dilua votca nici măcar cu o lacrimă de înger. apoi îi place să se ia în clonţ cu Marcel. la prima vedere pare o sfîrtecare de tot. de fapt aduce cu hîrjoana de căţelandri pentru ceva ce noi ăştia oarecare credem că e o căţea fudulă cu coada pe sus iar ei cred că e idee.

uite! Mişu tocmai făcuse rocada mare ameninţînd cu şah cînd i-a căşunat pe o filozofie a rîsului. ia spune filozofule ce ai înţeles tu din asta? Mişule lasă-mă, nu am chef! acum joc, da? că ştiu unde baţi, iar vrei să îl tai felii pe Pleşu cu aţa cum tăiai tu mămăliga la mă-ta la ţară. ştii ce? unu, nu stau de vorbă cu inginerii. vezi? rîzi ca aia în tîrg că era să spun homeric dar nici n-ai auzit nici nu ţi se potriveşte. n-am timp acum da’ să rumegi tu boule, aşa rumegă! care e deosebirea între rîsul dîmboviţean şi surîsul de pe malurile Tamisei. nu, lasă, surîsul Hiroshimei e o altă poveste. doi, tu să te pleci mă cînd vorbeşti despre Pleşu că neam de neamul tău nu o să ajungă la o asemenea profunzime abisală. bine mă, n-ai vrea să-i pup şi picioarele? dobitocule, Isus a spălat picioarele ucenicilor şi nu s-a mai umilit! adică Pleşu e ucenicul meu? bravo Mişule eşti deştept! păi asta ai înţeles tu băi trefilare ştanţare debitare extrudare? auziţi domnu’ Vlad n-am priceput niciodată ce e aia extrudare. l-am întrebat odată pe un inginer tîmpit ca Mişu şi n-a ştiut să-mi explice. păi îţi spun eu Mişu aşa tîmpit cum sînt de ce; pentru că tu gîndeşti cu mişcări peristaltice aşa ca burta mea.vezi că eşti în şah, mută! şi să nu-mi spui mie că tu te detaşezi –şah iar!- de cei care cred că instinctele sînt înscrise în memoria noastră genetică. dacă nu erau inginerii beleai iedul – scuză-mă Vlade – şi aveai acces de la sulea spătaru la informaţie media şi ebook-ul ăla de îl cari după tine degeaba. şah! du-te bă în aula mă-tii de filozof cartierist. mat!

ce v-am spus eu, e doar o hîrjoană intelectuală. de fapt Mişu şi Marcel sînt prieteni buni. ba nu, toţi de la masa asta – eu, pianistul Constantin, Marcel filozoful, Mişu inginerul şi pictorul Stratulat – sîntem prieteni buni. acum putem să visăm şi să facem schimb de vise pe săturate pentru că nu mai sîntem încorsetaţi într-un sistem care să ne sufoce cu fleacuri cotidiene; sîntem şomeri şi facem ce ştim noi mai bine, fugărim ideile ca pe nişte iepuri graşi prin cîmpul de lăptuci. şi bem. bem şi fumăm banii nevestelor şi visăm pe săturate. visăm nu construim visuri aşa cum ne îndeamnă o reclamă – nu visa, construieşte-ţi visul! lamentabil, vulgar, departe de orice delir imaginativ! îţi vine să torni apă de gură pe ecranul televizorului.
cîndva îl vom da dracu pe colonelu cu barul şi poşirca lui cu tot şi vom pleca la Paris să bem şampanie adevărată. vom surîde domnişoarelor în malacofuri – bonjour mademoiselle qu’est-ce que tu fais?- şi poate vom cînta împreună cu Jacques Brel -ne me quitte pas/il faut oublier/tout peut s’oublier/qui s’enfuit déjà/oublier le temps…

https://altaiyr.files.wordpress.com/2010/09/marine_marine.pdf

sîmbătă după paşti Lina s-a dus pe vale să mai stea şi ea de vorbă cu tac’su Drie. ajunsă în cimitir a luat trei cărămizi spoite cu var le-a pus una peste alta şi s-a aşezat pe ele îndesîndu-şi fusta între picioare. că să vezi mă tată aşa că să vezi tată pe dincolo că nu ai mai venit şi tu pe la noi că Mărin a spurcat şapte fete mari că acum trăieşte cu Filofteia să o arză focul şi pulberea pămîntului să se pună pe ea şi nu Mărin al meu că cîr că mîr. şi la fiecare vorbă Lina mai rupea un fir de troscot – Filofteia haţ Mărin haţ tată haţ uite aşa na!

era cam negură de la norii joşi şi genunchiul drept al Linei rămas gol din nebăgare de seamă lumina ca o candelă la capul lu’ Drie. ăsta a ascultat ce a ascultat apoi s-a întors pe partea ailaltă văzîndu-şi mai departe de moartea lui. doar pămîntul a tremurat un pic de la răsucirea asta a mortului şi cîteva flori albe de liliac s-au scuturat peste mormînt. Linei i s-a năzărit că prin cer behăie mieii domnului şi scapă iarba din gură. e acum mă tată mă şi dumneata! şi a mai rupt un troscot o pălămidă. la urmă s-a ridicat şi cu poala fustei a lustruit sticla de sub care tac’su în sepia, îmbrăcat militar privea niciunde. s-a mai uitat şi ea o dată spre deal la cocoşii din tablă de pe casă, zbiciţi de norii tot mai negri apoi s-a şters cu colţul baticului la ochi. uite aşa!

în sminteala ei i s-a părut că e o zi bună de intrat în rai şi cum necum cît ai zice de trei ori sărindar s-a atîrnat cu brăcinaru’ de o creangă de dafin. numai că Dumnezeu nu avea timp de prosteala Linei era prima săptămînă după paşti şi nu se săturase de vorbit cu fiul. aşa că a dat cu Lina de pămînt şi a trimis-o acasă mai vie ca înainte.

nu peste mult timp umbla pe drum întreagă întreagă dar nu mai părea Lina aia. i se lungise gîtul pulpele se subţiaseră aşa ca la păsări cînd zboară. iar sprîncenele ehe! sprîncenele erau mai arcuite şi parcă mai negre pe faţa palidă şi prelungă. trecea Lina pe drum desculţă şi ziceai că trece Maica Precista! se uita la tine da’ parcă nu mai era uitătura ei sau poate că tu nu mai erai tu ci una dintre cele şapte grădini peste care Lina bătea cu închipuirea.

bă da’ a dracu cu scalda şi născătoarea ei de muiere că frumoasă s-a făcut ziceau ăştia, bărbaţii la bufet. ce vede mă asta şi noi nu vedem? o vedea raiul ăla pe care tu nu o să-l vezi niciodată bă Simioane la cît bei! du-te mă în Iordanul mă-tii de nărod de ce să nu îl văd am albeaţă pe ochi? mă iei pe mine cu braşoave şi cu nărodul ăla al tău de se nimeri în cimitir cînd se învineţise asta cu limba la o parte. vă uitaţi în gura lui că a făcut şcoală la Craiova.ptiu! adică cum mă a venit un înger şi s-a aşezat pe vîrful crengii şi că – ia stai cum era? – aşa că g1 adunat la g2 şi că …momentul de răsucire şi alte parascovenii da’ cine e ăsta mă, Petrache Lupu din Maglavit?
Simioane de ce nu îți trimiți omule și tu femeia să se spînzure poate se face mai frumoasă și o cauți la punctul g? hai domn’ doctor lăsaţi… şi voi vă rîdeţi ca proştii că vă şi pricepeţi! păi bă, dafinul nu e bun nici de pus pe foc nu aţi văzut cum face fîs fîs ce să mai vorbim de spînzurat!

cam după doi ani aşa Lina a bătut iar la poarta domnului.
s-a dus în beci și a găsit o sticlă cam de două litre cu o etichetă din aia școlărească pe care scria cu creionul chimic– verde de paris. a băut din ea jumătate și o căldură mare a luat-o pe șira spinării ca atunci cînd îi punea Lisaveta ventuze să scoată răceala din ea. a văzut şi stele da’ nu din alea verzi – să-i steie viaţa doamne lu’ Mărin precum ceasul din perete a lu’ muma! – ci nişte stele frumoase frumoase care se roteau peste nouă ceruri ziceai că e tiribomba de duminica mare. a mai luat o gură şi a îndrăznit să bată iar. acum era fierbinte fierbinte, ştii cum? eh! ce vremuri mă doamne mă! o luase Mărin în brațe întîiași oară și ea se îmbobocise toată precum crăițele sub tufan, după ploaie.

cine e? Lina doamne! şi s-a cam mirat, adică cum? au nu ştie domnul cîte line ale lu’ Mărin sînt pe lumea asta? te îndoiești de mine femeie? nu doamne! atunci mergi acasă că prea miroşi a ţuică de prună! păi dacă e aşa doamne o să mai beau, mai stăm şi noi de vorbă. şi Lina a tot băut şi a tot bătut la porţile cerului vreo patruzeci de ani. în fiecare zi cobora în beci de trei ori și tot de atîtea ori murea măsurîndu-și viața cu o litră de supușenie față de tine Doamne întru cercetarea și vindecarea neputințelor noastre pentru sfînt numele Tău.

era în ziua de Sfîntul Ilie și Dumnezeu se dădu jos din pat cam istovit. ce aleargă și sfîntul ăsta norii pe cer și se joacă de-a Edison-ul, nu se mai potolește. o clipă se gîndi să convoace Consiliul în salonul Dinastia Şase Serafica dar alungă repede ispita prea îl dureau toate oasele. ah Ilie Ilie cu norii tăi! umblă ce umblă prin cele patru colțuri ale universului dar nu avea chef să pună mîna pe nimic azi. Dumnezeu era plictisit! treabă ar fi fost, niște îngeri se cam dăduseră la pămîntence și se spurcaseră la dulce dar nu avea chef de judecată. să o lăsăm pe mîine își spuse și se felicită pentru expresia – judecata de apoi – găsită într-un moment de inspirație divină nu-i aşa? ia mai bine să vedem ce face Lina, trase perdeaua și se uită în jos. Lina căzuse în pat cu nasul în perne, moartă de beată dar şi moartă de-a binelea acum. la cap îi cînta picup-ul – <em>dar un hoț de vînător/ rupse trei fire de păr /și făcu d’un lăţişor/mă luă laţul de picior/de picior şi după cap/şi nu pot ca să mai scap…</em>
hm! se întristă Dumnezeu, femeile sînt îndărătnice da’ Lina asta le întrece pe toate. oare cine a zis că dacă Adam e dracul gol Eva e drăcia dracului?

bulibășeală/mangleală/nevroze/stenoze/hamalîc/giugiuc/sugiuc/market/target(nu se știe către ce) /manele/belele/mandravele/molan/ciolan/cafea/stafide/curmale/țoale/băieți scule pe bascule/șansonete/fete (hai tu fată!)/madame (de pică?)/parascovenii/vedenii/mișto/harașo/ cîini/capra vecinului (ba pe-a ta că e mai grasă și curge untura pe masă)/ pariuri sportive/dive/playboy(ioi!)/canalizare/refulare/ etnobotanice/ plafar/tichii de mărgăritar/fasole boabe/rinichi de vînzare/corolare/fashion/glamour/carrefour/ don’t worry be happy!

îmi place cartierul meu. este o lume venită cu roata de caşcaval pe linia gardului. dar cel mai mult îmi place „la colonelu” adică barul de la parterul blocului. cu ani în urmă aici era un serviciu de pompe funebre. poate de asta cei mai mulți beau pentru morții lor puțini pentru morții altora și toți înjură de morții mă-sii. șoferi/șomeri/strungari/faianțari/cocalari/, toți! uneori mai intră o madamă pusă pe scandal. bărbatul meu e pe aici? îl întreabă pe colonel. domnul colonel e dat dracu. se uită din foișorul imaginar peste teatru de operațiuni împinge carele blindate în evantai și scutură din cap-nu! atunci dă-mi repede o sută de vodcă zice madama.
noi, intelectualii subțiri – adică eu, Mișu, Anatol, profesorul, Caramfil – avem alte preocupări. nu ne pierdem vremea cu discuții despre șaibe/piulițe/lichid de frînă/prețul la kilogramul de fier vechi/table/angarale/ pronosticuri -1 x 2. nu pomenim un cuvînt nici despre rata inflației /pîine/locuri de muncă. ar fi un atentat la serenitatea noastră o abordare vulgară a conceptului despre lume și viață, încercăm să redefinim matricea stilistică. da, bine! odată am vorbit totuși despre cozonac cu stafide nucă și rahat. dar a fost doar o testare a capacităţii noastre de a înţelege pluralitatea interpretărilor filozofice asupra artei și influența gastronomiei în evoluția fonetică și semantică a cuvîntului rahat. sau poate am fost mai prozaici de dragul lui Vică. închipuiți-vă o ceapă și un tort regal. Vică este ceapa noi sîntem tortul. dar îl iubim pe Vică, are un loc asigurat la masă. de cînd a rămas pe drumuri cară în fiecare zi prin cartier două găleți din tablă zincată pline cu apă. unde tot duci apa aia l-a întrebat profesorul? să umplu golul dintre mine și Dumnezeu nea profesore! de atunci îi dăm ba un leu ba o bere. ia Vică, poate duci și pentru noi o găleată da’ vezi să nu arunci apa la gura de canal.

sînt zile în care avem și scăpări nu totul merge uns precum pistoanele locomotivelor Thompson. de pildă ieri. profesorul tocmai ne vorbise despre poezia „mistrețul cu colți de argint”. autorul a dezvăluit cinci niveluri de interpretare –zicea – și recunosc, cît sînt eu de profesor la clasă mai mult de două hai trei nu intuiam. Mișu care era la a patra vodcă a dat mărunt din pleoape. avea ochii roșii de parcă lucrase la cărămidă toată ziua. fără nicio legătură s-a lansat în frecții de genul fonologie segmentală fonologie lexicologică sociolingvistică traductologie și catedra de limbi anglo- saxone. Anatol a zis scurt – Mișule ești un bou! apoi a continuat într-o manieră elitistă-păi bine mă intelectualul sulii mele poate vrei să spui catedra de limbi germanice. profesorul e o fire delicată. dragilor uite ce frumos ninge afară a schimbat el discuția. da, ninge frumos am convenit și am ieșit cu paharele în mînă pe trotuar să ne bucurăm. ne-am uitat pe bulevard în jos spre lac. Dumnezeu făcea floricele de porumb și le arunca peste oraș.

era un tablou pointilist cu tramvaie roșii/audi și fițe/pipițe/fețe lungi/pungi(goale)/ giuvaericale/zaharicale/ace/brice/carice/rate babane/primul pod cu hobane/zaiafet/net/facturi/figuri/latino/rosalinda/per tu amor/ieșiri în decor/betoane/cotloane/hip-hop/stai pe loc/după bloc.
în colț la florărie un panou publicitar clipocea multicolor – nou! pisoar fără apă ulei combustibil. nu-i așa că te simți mai ușurat?

link comentarii:

link comentarii:
Stăm adeseori pe terasa mea de la etajul zece, eu, dramaturgul Florian, profesorul Pompiliu și filozoful Marcel. Ne uităm în gol pînă cînd privirea ni se face punte peste blocuri. Jos, pensionarii bat aerul cu brațele în semn de salut, se ridică o șchioapă de la pămînt, apoi cad amețiți la umbră, lîngă transformatorul de înaltă tensiune. Abia le mai zărim ochii, albăstrele ofilite de tăria văzduhului. Rîdem și ne alegem fiecare dintre noi un pensionar pe care să pariem. Pierdem pe rînd, niciun bătrîn nu ajunge viu în casa scărilor. Odată, unul a ajuns pînă la ghena de gunoi dar nu a fost fairplay, s-a sprijinit de gardul care împrejmuiește zona verde, ba chiar s-a ținut și cu dinții de iarbă.
Ieri însă, nea Ilarie, fost cazangiu la Atelierele Grivița, a străbătut tot drumul și de la ușa pe care scrie –Asociația de locatari, nr 26 – a dus două degete la reverul cu insignă tricoloră, a privit pieziș la noi și a spus, fuck you ! Întîmplarea ne-a cam dat peste cap concepția elitistă privind aplicabilitatea cunoștințelor abstract-teoretice, așa cum zice profesorul cînd vrea să impresioneze. De undeva, a ieșit un abur străveziu și s-a ridicat pînă la antena Orange, bîzîind cu intermitență. Erau gîndurile lui Marcel care rămăsese cu gura căscată – cum de știe Ilarie expresii din astea americănești, ofensatoare și fără perdea?
Ca să ne treacă mirarea, am cumpărat cîteva sticle de vodcă, ne-am amețit un pic și am cochetat cu tristețea, așa cum le stă bine unor intelectuali subțiri. Spre seară se adunase atîta tristețe că am fi putut să punem și la borcan, cu eticheta – dulceață de tristeți amare, 2008.
Dintr-o dată, ne-am adus aminte că noi nu avem terase cu vedere la stradă, ca alții; că noi nu vedem cele mai tari gagici din cartier cînd ies de la solar, coapte ca niște roșii, mirosind a smacuri scumpe. Nici măcar bucuria de-a ne spînzura online, de cablul aerian de internet, precum cei din față, nu o avem. În spatele blocului nu se uită nici dracu la tine dacă te spînzuri; și apoi nu este în timp real, datorită lățimii reduse de bandă.
De năduf, am luat alte sticle de vodcă și ne-am îmbătat ca porcii. Apoi am privit stelele și am plîns. Marcelino – el scrie o carte despre viața sfinților și are o slăbiciune pentru Arthur Clarke și frații Strugatki – ne-a arătat o lumină cît un vîrf de ac, parcă era un licurici clipocind în lobul urechii unei femei. Uite-o pe mama, săraca! Dramaturgul a zis că nu se poate așa, fără un scenariu. Pompiliu a bălmăjit ceva despre oximoroane și silogisme apoi a vomitat peste balustradă. L-am invidiat discret pentru ciroza lui.
Spre ziuă am cîntat în cor – a noastră-i fericirea/noi am ridicat orașul Telos. Pe deasupra pieței Chibrit s-a făcut așa ca o fulgerare. Domnul ne zîmbea din zepelin și pentru o clipă, zîmbetul lui reflectat în inelul de pe degetul dus la buze, ne-a luminat fețele.

link comentarii:

link comentarii:


În clasa I am avut primele mele creioane colorate. Erau așezate într-o cutie de carton grosolan, poros. Parcă era o hîrtie de maculator, îngălbenită de vreme și îngroșată de lipsa slovelor; șase creioane colorate erau, de la stînga la dreapta – alb, galben, verde, albastru, roșu, negru. Oamenii mari săltau din sprînceană, ce mare lucru culori la pachet? Copiii în schimb se plecau, așa cum mi se întîmpla și mie cînd candela din perete mă apăsa pe umeri cu lumină.

Uneori erau ore de murire peste lume – pînă și limba clopotului înlemnea! Atunci, dacă aveai privirea la tine, puteai vedea toaca de la biserică furișîndu-se pe uliță, de dor de copac neînceput; în murirea aceea dată împrejur, auzeam eu culorile lovindu-se între ele –albgalbenverde albastruroșunegru – parcă era coada unui guștere bătînd în marginile cutiei de carton. Albgalver albgalver grunebastru șunero șunero, desena cu sunete viul gușterului meu și eu îl înțărcam cu lăcrimarea unui lăstar de vie, retezat de căderea aerului peste grădină.

Trecuse vremea lui an tan tichi tan și ai tu pe tine culoarea lui verde împăratul; în ferestre, sub mușcatele roșii, păpușile din cîrpe se treceau în galben, precum fecioarele începute prea devreme; arcurile din lemn de sînger se frăgezeau pe garduri apoi păleau de prea multă ridicare spre cer; săgețile din cucută, în lipsa zborului, se frîngeau a amar; viermii de mătasă, de dragul urmei lor albe pe frunza grasă de dud, se lepădau de gogoașă a doua oară; șotronul se desena el pe el și tot el pe el se juca pe uluci.

Da, acum era vremea culorilor la pachet, albgalver verben verben strunero; arată-ne creioanele, spuneau copiii, verben verben strunero. Sînt de la București, spuneam, de la Bucureeeeești, întelegeți voi ? Așa spuneam, și lungeam litera e, o gustam pre limba-mi și o loveam cu tîmpla de cerul gurii – mama ta , îmi ziceam eu ca un om mare – o să te mestec pînă scot sunet de literă din tine. A! se mirau copiii, și lungeau și ei pe e, dar nu era e-ul meu, se săturau repede de mestecat și înghițeau cu noduri. Doar unchiul Costei mai știa rostul. De unde ai tu, Costei, cercelul de aur din ureche? Din Insula Paștelui, din Insula Pașteeeeelui, întelegi Americane?

Nu scriam niciodată cu creioanele mele, ziua le auzeam în ghiozdan – albgalbenverde albastruroșunegru, albgalver verben verben strunero; seara, puneam cutia la capul patului, cu capacul deschis și mă lăsam dat difozorului cu membrană; bună seara copii, acum o să ascultați povestea prințesei de sare; a fost odată ca niciodată un tărîm al apelor, atît de întins, încît paserile care îl străbăteau făceau pui în plin zbor.

În penumbra odăii, creioanele scînteiau. Mamă, mă întreba mama, de ce nu tragi și tu măcar o linie cu creioanele alea? Nu pot mamă, spuneam, nu vezi tu, dacă scriu cu ele, se topesc! Acestea sînt lumînări, dacă scriu cu ele, se aprind și se topesc! Și ascultam mai departe povestea prințesei de sare; mă întrebam cum vine treaba cu facerea puilor în plin zbor și desenam în aer, cu degetul arătător, ceruri, paseri și ape; da, mereu cu degetul, topește-te tu deget al meu, mai am nouă, dar creioanele mele sînt doar șase.

Trecuse toamna, trecuse și iarna, acum rochiile de mireasă se scuturau peste lume, gardurile de mărăcini se înroșeau de sîngele Domnului; în dor de iarbă crudă, oamenii se credeau miei și se lăsau duși, cu romanițe în mînă, la tăierea de păcate; seara, se vedeau pe cer lehuze cu sînii grei, venind dinspre Calea Laptelui; pe la porți, el și ea se sărutau – așa spuneau unii – de fapt eu cred că schimbau cuvinte în tăcere. Flămîndă, viața se începea ea pe ea din toate părțile, numai creioanele mele rămîneau neîncepute. Desenam și acum cu degetul arătător, ceruri, paseri, ape.
Americane, îmi spunea Costei, un cercel se poartă în ureche, la vedere, nu în buzunarul de la piept, înteleeeegi? Nu înțeleg Costei! Începutul Americane, inceputul, ca să nu plîngi neînceputul! Ce știi tu Costei, ce? Auzi! albgalver verben verben strunero.

Într-o zi, cutia mea cu creioane colorate albgalver verben verben strunero a dispărut. Timpul cădea la picioarele mele cu gîtul întins. Învățătorul a întrebat clasa dacă are știre de asemenea întîmplare. Da domnule învățător, eu le-am luat, a spus Nicolici; din caietele de pe bănci, se auzeau petele de cerneală cum se usucă pe file; da domnule învățător! prea strînse în tocuri, penițele Klaps se răzvrăteau în onduleuri de sineală; cerurile se amestecau în călimări, cu paseri cu tot.
Treceți prin fața lui și spuneți-i ce aveți de spus, a mai zis învățătorul nostru.

Unul a spus – de ce Nicolici? Altul – să nu mai stai în bancă cu mine! Apoi a venit altul și a spus: hoțule de culori! Și atunci toți copiii au spus în cor, hoțule de culori, hoțule de culori!
Eu am spus – Nicolici, poți să-mi dai tu creioanele înapoi, poți Nicolici?
Se auzeau petele de cerneală cum se usucă pe file, penițele Klaps se răzvrăteau în onduleuri de sineală, hîrtia albastră în care erau îmbrăcate abecedarele se decolora vazînd cu ochii.
Uite, acestea sînt culorile tale! Și Nicolici mi-a dat o foaie de vocabular pe care erau desenate ceruri, paseri, ape și prințese de sare.

comentarii:

povestiri din cartierul de nord

pe Dogaru, vecinul de la cinci îl văd numai vara. la început am fost intrigat ba chiar mă încerca o anumită stare de îngrijorare dar în timp am învățat că de fapt există doi dogari. unul de iarnă nevăzut și unul care apare invariabil în anotimpul călduros într-o discretă libertate de expresie – șlapi negri din cauciuc maieu alb made în China și bermude imprimate cu flori de ochiul boului.

dogarul de vară are chelie burta cît o bute și picioarele lungi cam de trei șchioape. se uită la tine de parcă ar vrea să te fure din priviri, să îți ia pînă și coastele ca să le pună doage pîntecului său. dacă omul ăsta ar fi mai înalt ar lua tot cerul așa pe apucate și l-ar îndesa în cele două sacoșe din rafie nelipsite din mîinile lui. de fapt întîi vezi sacoșele și apoi în urma lor la un pas pe Dogaru. tablou cu sacoșe de rafie și dogaru. pentru revigorarea paletei cromatice unii cu o imaginație rudimentară ar pune aici o tușă de verde închipuind frunze de țelină leuștean sau pătrunjel ieșind prin găurile de pînză cerată. eu știu însă că în sacoșe e doar viața lui Dogaru și din cînd în cînd îi mai dă un lăstar zbătîndu-se spre lumină ca o mușcată în fereastră, primăvara.

cel mai adesea ne întîlnim în casa scărilor. mă salută politicos –salut bă! îi răspund în limbaj obraznic de cartier, cu stimă domnule Dogaru și îl invit în lift. lasă bă urc pe jos. se lovește cu genunchii de buza treptelor. transpiră abundent. mă întreb cît plătește lunar la ApaNova. omule îmi spun fă ceva pune-ți apometre, schimbă garniturile!

întotdeauna mi-a plăcut cum mă salută Dogaru. chiar și atunci cînd pentru o scurtă perioadă de timp am fost președintele asociației de locatari nu m-a dezamăgit. nu se lăsa intimidat de funcție și mă saluta la fel de cordial – salut bă! și pe bună dreptate. domnilor le-am spus pentru o sarcină ca asta trebuie un om întreprinzător dinamic realist. eu sînt cam zălud am fire de poet. dacă mîine-poimîine mă duc la circa financiară a sectorului și prezint asociația ca pe un rondel de toamnă. e? lasă vecine, am zis președinte, președinte rămîi a hotărît doamna Ecaterina. poate îi stimulezi pe restanțierii la întreținere cu o epigramă ceva.

și totuși Dogaru a avut o scăpare. una singura. într-o zi a sunat la ușă. să trăiți domnule președinte! bună ziua domnule Dogaru. poftiți? să trăiți domnule președinte! acest salut insultător m-a întristat pe loc. știți, aș vrea să mă scoateți și pe mine de la întreținere pe trei luni, plec la munte. uite cererea. cum, așa în bermude și în maieu am vrut sa zic dar eram prea trist sfîșietor de trist. am semnat. drum bun domnule Dogaru. hai salut bă! m-am luminat la față. ei da!

ziua de ieri însă a fost una cu adevărat tristă. știi, a murit vecinul de la cinci. care vecin femeie? Dogaru! poate te duci și tu cu lumînare. m-a încercat așa o greutate dar parcă și o ușurare meschină – o să îl văd pe Dogaru de iarnă. am cumpărat o lumînare frumoasă, translucidă, mare dar nu mai mare decît Dogaru. oamenii sînt sensibili la amănunte și nu e bine să îi stîrnești. am luat și nște flori. nu vreți ochiul boului? e proaspete. nu, dă-mi garoafe. și m-am dus.

dogarul de iarnă era întins pe masa din sufragerie și dacă ar fi putut să mai vadă ar fi văzut exact trei becuri aprinse în lustra din tavan. purta un costum elegant și asta nu mi-a plăcut. parcă îi lungea trupul. nu transpira și asta iar nu mi-a plăcut. ghetele moderne din picioare nu i se potriveau deloc. iar căciula de pe cap cu eticheta „zara” încă la vedere m-a revoltat de-a binelea. la ce îi trebuie unui mort căciulă? pe scurt, ăsta nu era Dogaru. sau era? pentru o clipă mi s-a părut că îi văd așa o adiere blîndă de vară pe buze – salut bă! era gata-gata să răspund – să trăiți! oricum, mi-am zis, insul e acum scos de la întreținere oricine ar fi.

Dumnezu să îl ierte am spus către un stîlp cioplit în negru – nevastă-sa. mi-am amintit că Dogaru fusese un soț și un tată bun. vara, în fiecare sîmbătă spre seară îi scotea pe ai lui în oraș la o cină romantică. îi priveam cu invidie de pe balcon cum așezați direct pe trotuar mănîncă semințe de dovleac. ăi batrîni. copiii, mai emancipați, ronțăiau alune stafide curmale.

la plecare m-am închinat la o icoană pe carton a Maicii Domnului. undeva în colțul din dreapta jos cineva scrisese cu un creion chimic – smerenia e scara către Dumnezeu. noaptea am visat că Dogaru urcă treptele cu două sacoșe din rafie pline ochi cu smerenie iar îngerul meu păzitor se ținea strîns de clavicula mea. ce ai îl întrebam de ce tremuri așa? am rău de înălțime Simioane.

comentarii:

nu am scris de cîteva luni. adică de la „feng shui în lucernă”- o parodie deosebită. cred că succesul ăsta m-a dat peste cap. mai primesc și acum numeroase mail-uri de felicitare din partea unor asociații umoristice de cartier. desigur, personalitatea mea universală nu poate fi raportată la un areal așa de restrîns. invidioși, unii dintre prietenii mei înveșmîntați în pixeli m-au abandonat – doare al dracului să realizezi că ești butonul x al unei ferestre virtuale.
-am găsit întîmplător pe internet un anunț, cumpără o sută de pixeli la prețul de doar un ron per pixel. nu mulțumesc. la prețul ăsta nu îmi permit nici măcar un deget care să mă certe. de răscumpărarea unui chip la un frame decent nici nu poate fi vorba-
paranteza nu e genială dar avînd în vedere recesiunea prin care trec, e cel puțin interesantă.
prietenii care au rămas mă salută în fiecare dimineață cordial – ești bine te simți feng shui? în colț la Elefterie femeile se emoționează discret – dacă ai săpa atunci repede în jurul lor ai da de rădăcini și lăstari. uite-l pe cosașu! Radu? unde? nu dragă. e poetul acela sensibil care trage la coasă și se are bine cu sfîntul Ilie.
într-o noapte m-a încercat un junghi –ah! mă doare în spate de atîta lucernă și de Socrate. ce spui tu acolo? mai bine hai să faci din mine o scară și ultima treaptă a mea să fie trupul tău. Nathalie Nathalie ! nu-mi vorbi mie despre concepția infinitului actual nu vezi că trec printr-o criză de identitate literară?

e bine de știut că în acest răstimp totuși am încercat. poem în proză poezie proză scurtă proză foarte scurtă. așa de scurtă că ar fi încăput cu uppercase și aldine pe un tiv de batistă. toate subiectele au eșuat lamentabil. altădată, pe limba mea sălta cuvîntul/ca iarba crudă într-un miel/scriam poeme moderniste/celula mea! chiar și-n excel, îmi spuneam revoltat. noroc cu grafica digitală o alternativă deosebit de plăcută. uite o poetă m-a rugat să îi pun pe coperta volumului ei pisica preferată. alta avea o nedumerire, dacă l-am văzut pe Dumnezeu și dacă pot să îl retușez line art. fermecătoare femei! ca să-mi treacă angoasa am făcut și afișe electorale. unuia Mutu îi găsisem un slogan existențial – mutu tace da’ face – însă a refuzat pe motiv că apostroful e prea populist.
nimic pe lume nu egalează însă un first personal shooter cînd ai frustrări. un pic de imaginație transformă inteligențele artificiale în editori critici colegi de breaslă. ce plăcere să-ți pui talpa pe grumazul unui boss level.

(10 septembrie
mă cert cu Nathalie. de regulă comunicăm pe intranet sufragerie-dormitor. se pare că a trecut clipa noastră de tandrețe dacă a venit ea să-mi spună face to face – dragul meu mai unge și tu balamalele nu auzi cum scîrțîie ușile în casa asta? unde ai văzut tu Nathalie un poet care unge balamale? așa nu se poate scrie!)

o vreme am cochetat cu Vică. avea toate atributele pentru a face din el personajul literar perfect. Vică stă pe străzi de opt ani și se autodefinește ca fiind prost cinstit bețiv și muncitor. sînt de acord. ziua îl găsești în bar la colonelu, șterge mesele și golește scrumierele. îmi place tot la Vică dar mai ales perciunii ca o limbă de pantof și felul cum îmi cere el țigări – ai o tigară nea? modulează pe nea într-un fel anume de parcă ar vrea să-ți spună domnule dar e conștient că formularea nu l-ar prinde. cum să pui într-o sticluță din acelea în formă de mașină Pobeda un parfum franțuzesc?
tu pe unde dormi Vică? l-am întrebat într-o zi. în spate la teatrul Odeon. și nu ți-e urît singur? auzi nea odată demult demuuult…fără noimă mă gîndesc la magazinul de îmbrăcat mirese – la șicul elegant – din fața bisericii sfîntul Mihail. domnișoară Aurica domnișoară Aurica!…demuuult pe la chindie tata mi-a arătat o vale. vezi tu valea asta Vică? niciodată valea asta nu a dormit singură mereu s-a găsit cineva să o privească de pe deal. cam asta e nea. ha! pînă și berea rămasă în halbă începuse să facă iar spumă de atîta mirare. m-am șters repede pe barbă cu dosul palmei dar nu suficient de repede. între timp dramaturgul Florian avea deja licență pe Vică. e mult pentru o sticlă de vodcă? moca! deh, prea mulți scriitori pe metru pătrat în cartierul ăsta!

(15 octombrie
o dispută pe tema filmului “300” mă face să pierd o poezie remarcabilă. și ce bine începusem – ochiul este doar cercul pe care îl face lacrima la atingerea cerului văzut de sus. am mai scris asta? mă rog.
ea zice despre film că e bun. eu îl asemuiesc cu un macrame reeditat în formă electronică. mă felicit în gînd pentru comparație. văd în webcam cum se enervează și plînge. plînge așa de frumos încît monitorul meu tft sony face ape ape. profit – de o săptămînă stă necurățat – și îl șterg cu poala cămășii mele de bumbac. am economisit un șervețel umed.)

(eu cu femeia și copiii primăvara anului 1965. Gheorghe – de încercat!)
într-o “istorie a literaturii române în imagini” – plic din carton format A4 bordurat cu pattern-uri – printre pozele clasicilor redate în sepia și cu un noise intens, pe alocuri granular găsesc și cîteva fotografii vechi de familie. ba chiar și o carte de identitate a mea pe care o declarasem pierdută. zîmbesc – să se adeverească faptul că uneori îți găsesti identitatea în cărți?
iată o poză în nuanțe de gri și cu marginile zimțate în care stau bosumflat. mă certase tovarășa. lăcrima – copii a murit tovarășul Dej. eu am zis că nu a murit nimeni; aș fi aflat de la maica Măria bunica mea care merge cu lumînare la toți morții din sat.
uite-i pe ai mei! tata și mama pe motocicletă la o nuntă. ce frumos era tata și ce cravată pictată de mînă avea, cu o balerină în radial blur; dacă mai trăia cu siguranță juca în top gun. eh! s-a dus la cinzeci și patru de ani. bătrîn! m-am gîndit atunci. de fapt eram eu mult prea tînăr – un buzunar în care nu ai băgat mîna încă, o gaică fără haină. mama nu a avut timp să-l jelească pentru că a zăcut în pat moartă de beată. în fine, din cînd în cînd se mai ducea prin vie să urineze din picioare. peste zece ani a plecat și ea. de data asta s-a îmbătat frate-miu. la cîteva luni avea să-i cadă și lui așteptarea pe piept sub un puiet de brad. încă nu cunoscuse femeia. eu nu am apucat să mă îmbăt a trebuit să rămîn treaz ca să-i îngrop pe toți.

(20 noiembrie
folder nou explicit – “poze_de pus la ușă_ pe măsuță”. colegii din birou se revoltă apoi admit că e o hotărîre înțeleaptă. nu se știe niciodată, să fie la îndemînă. dai drumul la imprimantă zîmmm zîm ia uite, Dumitrescu. așa de frumos – normal rezoluție mare unsharp mask carton lucios – încît nici mă-sa din groapă nu l-ar mai recunoaște. zîm zîm, Lulu! cu fața ăstuia am avut ceva de lucru dar pînă la urmă – cu filtre și healing brush – a ieșit bine. măcar în poză să pară și el viu. Sara a fost de acord să rămînă cu mine în același cadru. oricum lumea vorbește că trăim împreună.)

(mesaj text, 24 noiembrie – de analizat)
dragul meu, am început exercițiile de foniatrie. uneori e deprimant alteori alături de colegii de suferință nu te mai simți atît de confuz. sîntem niște păpuși generoase. ne apăsăm reciproc în spate nădăjduind că vom scoate un sunet. Teodora.

(azi. îmi primesc tema pentru acasă – sînt cuvintele o prelungire a tăcerii?)
s-a dus și Petre orbul, cel mai bun prieten al meu de pe linia 123. ești un bou Petrică așa se moare fără să dai un telefon? îl ajutam în fiecare dimineață să coboare la gară. mă ținea strîns de mînă. oamenii își dădeau coate. americane tu știi cum văd eu moartea? m-a întrebat într-o zi. cum Petre? ca o lumină mare americane ca o lumină mare.

comentarii:

Simion are capacul lui de canal, în parcul din fața Gării de Nord, pe aleea principală. Locuiește central, cum s-ar spune. Capacul e unul cu ștaif, din fontă, cu înscrisuri emboss – Uzinele Comunale București, 1929. Unii au aplecare către capacele astea noi, cu marcajul – sînt beton!nu mă fura – dar Simion îndrăgește fierul, are o rezonanță aparte.
Noaptea, cînd pune capul jos, își aude inima, poc poc poc !, parcă Domnul îi bate caiele de argint în tîmple, să nu i se tocească simțurile.
În răstimpuri, tresare în somn, conducta de canalizare de sub el se dilată de prea multă dragoste amestecată cu tampax-uri, prezervative și anticoncepționale. Dinspre hotelul Ibis, dragoste învolburată și scurtă ca behăitul unui miel cînd paște prima oară iarbă crudă; dragoste cu miros de secretară cu picioarele lungi cît lumînările de cununie, dinspre Palatul CFR; și dragoste cu iz de rîntaș de la blocurile de lîngă piața Matache. O bolboroseală grațioasă – ah man! șampanie pentru toată lumea – ce se duce pe Dîmbovița la vale.
Uneori i se năzare că îngerii trec planat pe deasupra lui și se opresc la picioarele Calincăi, trei capace de canal mai încolo; însă nu sînt decît porumbeii care nu au somn, ciugulesc resturi de covrigi și se împerechează în zbor. Încă nu i-a dat biletul cu mesajul: cînd o sa am bani calinca dragostea mea curată/o săți cumpăr rochie din hîrtie cerată. Chestia asta cu hîrtia cerată era într-o revistă găsită de Simion într-un coș de gunoi. Lui i s-a părut că dă bine; Calinca e fată sensibilă, cu strungăreață, o tăietură de briceag pe obrazul drept și cu blugi de la IDM, nu de căpătat.
Alteori parcă vine așa o apă mare pe sub pămînt și-l duce în adîncuri – ia Simioane cît poți tu să-ți drămuiești respirația? E însă rapidul de trei care trage la linia unu, plin cu lehuze.
Dimineața îl găsește întins pe burtă, peste capacul lui de fontă. Un soldat aruncat peste o grenadă, intr-un gest disperat de a-și salva camarazii. De sus, parcă îl strigă mumă-sa – Simioane dacă vezi o lumină mare ieșindu-ți prin carne, nu te speria mamă, e doar umbra ta de copil uitată în tine.

comentarii:

Sînt așa de subțire și de ușor, încît ultima fecioară dată în pîrg mă încearcă voal de mireasă pe cap; prins cu agrafe colorate în păru-i, mă flutură peste lume, aerul împins în sus de creșterea sînilor ei.
Cîndva se va face femeie și o să fiu uitat în sertarul cel mai de jos. Doar un deget mă va despărți atunci de pamînt și opt sertare de cer.

Da, m-am slăbit de tot! Ah, femeie ti-am spus să nu sufli peste mine în postul mare, m-ai aprins prea tare și ai speriat magii. Acum îți rămîne doar să mă citești și să adormi timp de zece pagini; aceasta nu e decît coperta cărții de citire, vor spune toți, privind ușa îmbrăcată în hîrtie albastră. Dincolo de ea, pe vremuri, doi oameni s-au dat unul altuia, precum două silabe aceluiași cuvînt, și ei pe ei, frunze grase de dud, s-au dat viermilor de mătase, care au țesut la ferestre perdele cu motive de Nazca.

Vezi? Parcă am rămas doar gură și ochi; gura mea cu buze cărnoase și mereu umede, ca o iarbă peste care au trecut melcii; ce întîmplare aceste cuvinte cu vorba-n spinare! Ce întîmplare, om fiind, să cad din sînul lui Avraam și tu, pe cerul gurii mele, să rămîi mută, fară să îți pui o dorință!
Da, și ochii mei, frunze de nuc abia cernite de umbră. Roagă-te la intrarea în Ierihon, cu fața înspre Iordan, îți spun; dacă te uiți la mine de aproape, o să rămîi grea și îmi vei face lăstari.

Ieri, de cinstirea trupului cu privirea, mi-ai spus că umărul meu stîng s-a lăsat prea mult. Vecinii nostri nu sînt așa de aplecați, deși urcă aceleași trepte ca și tine, ai mai zis. Tu nu o să ai loc în lumea celor drepți!
Nu te amăgi femeie, ei cară doar un bidon cu apă plată, eu duc cu mine peste tot, o fîntînă.

Seara, înainte de culcare, te las să bei din mine ca dintr-o ciutură; tu îmi spui o poveste, în care se făcea că eu furam mere domnești din curtea bisericii și sfinții de pe pereți arătau cu degetul în sus; te întreb – și iar nu știi să-mi răspunzi – mă cercau cu frica de domnul sau îmi arătau vîrful pomului, înalță-te Simioane și ia mărul cel mai rotund?
Într-un tîrziu, botez fiecare colț al camerei mele cu numele tău. Pe tine nu o să te fure nimeni, dimineață cînd o să mă trezesc, te voi găsi, indiferent de colțul în care mă voi uita.

Vezi tu Iasomie ce văd eu, uite rîndunica, se scaldă în zăpadă, vine primăvara în decembrie Iasomie? Hai femeie, zic, hai afară să o vedem cum se coboară la vale, pe podul Grant. La noi acasă, primăvara venea întotdeauna de pe dealuri, aici dealul meu este podul Grant; valea Gilortului a mea este acum Ciurelul. Hai Iasomie pe vale, să stăm cu poala întinsă, poate ne cade în ea o pală de vînt!
Îmi iau seama, vorbesc singur, nici urmă de Iasomie prin casă; însă nu am păreri, o rîndunică se scaldă în zăpadă; dacă o prind!? am prins tot felul de păsărime la viața mea, gîngănii nu mai vorbesc – greieri, călugărițe, licurici, scarabei, în fine toată fojgăiala ierburilor și a văzduhului – dar uite, rîndunică și libelulă, nu. Dacă…
Sună telefonul; iar s-a dus rîndunica mea. Da! Alo, bă ăsta a lu’ Anica, mă puță, ttt uu tu esti mă vere? Îmi sfîrîie inima, după vorbă e Mitru de la Turburea… Bă, mă auzi, sînt Mitru, iote de ce te sun, vino acasă cît poți tu de repede. Îmi mai sfîrîie inima o dată, uite așa, parcă pe sub piele trec furnici – în sus, în jos, în sus, în jos. Sorin, Sorin al tău! Acum, furnicile au găsit o firimitură de pîine și se încaieră pe ea. Ce e cu Sorin, Mitrule? Ce să fie? e bine, da’ a damblagit, auz’ că aruncă unii de pe casă cu țîgle dupe el. Și zîc așa – broască prin costreie, Sorin pe resteie! Da’ nu ie niminea pe casă, nu vorbește neam, ne uitarăm și noi, chemarăm și pe popa Costică, nimic bă, nimic, auz’, nimic! Vino acasă că întrebă de tine.
Vorbesc un pic cu furnicile, furnicuță-uță la noi pe uliță prin țărînă-înă hai să-ți dau lumină și mălai cu susai! Nu mă îngînă nimeni, asta e bine. Nu mă ceartă nimeni, de ce să mă certe? Doar perdeaua de la fereastră se înfoaie un pic – și se umflă în peniță ca mîndruța în rochiță – cine cînta așa? Ori – cireșule frunză rară, frunză din poiană, sau – un hoț de vînător rupse trei fire de păr…Cine?… Lina și Mărin al ei, puneau duminica, la picap, placa Mariei Lătărețu. Se așezau la poartă, beau țuică și mîncau porumb copt pe jar, sub cazanul de aramă în care fierbeau prunele, mari cît oul de porumbel. Și-așa mă, chiuia Mărin, să-i mănînc gura de femeie, că frumos cîntă! Tomițoaicii îi tremura barba; și mîna în care ținea țoiul de țuică îi tremura. I se umezeau ochii – of Mărine, Mărine, să tai tu cireșul ăl pietros dn vie! Ce of Mărine, Mărine, iote a dracu cu cireșul tău cu tot și născătoarea cui te-a făcut, iar bei fă! striga ăsta la mumă-sa. Cît sînt io de Mărin Iordanca, te duc la nebuni, la Sofronie, să dai frunze la viermii de mătasă. Măi bine vez’ cum faci cu zburatul peste casă, noaptea. E! a dracu de hîrlă, cu a bătrînă cu tot.
Tomițoaica avea în păr șaptezeci de primăveri și în urmă cu cinci ani încă se mai urca în cireș. Își sufleca poalele și aduna cireșe în șorț. Ce ie fă și cu aia, i să văd toate oasăle goale, să uită copiii la ea! Luați mă mamă și mîncați, zicea asta, cireșe dulci mumă, să fie de sufletu’ lu’ Drie!
Alooo! Omule, tu mă asculți? Ei da, Mitru și furnicile. Între timp, furnicile sanitar au făcut un pic de curat în urma furnicilor soldat. Da Mitrule, da, vin sîmbătă. Bine mă, da’ nu uita, hai noroc!
Ies pe terasă. Cald, prea cald pentru decembrie. Dinspre lacul Ciurel, soarele se uită în urmă. Da, s-a dus rîndunica! A rămas în zăpadă doar locul de scaldă. Îmi vine poftă să amiros, da, să amiros; chiar întind gîtul un pic – hauuu, hauuu, fac. Hauuu, hauuu! Aici miroase a nimic, a forme de copaci, a ghiceală de copaci, a umbra lor, a umbră de vecini, a umbră! a umbra mea. Nici măcar flori de gheață pe fereastră nu sînt, să te prefaci: ia uite, aici e o turturică, dincolo sălcii, dincoace o libelulă pe papură, hașt faci cu mîna prin aer, hașt! și îți iese aburul pe gură; hașt – abur, hașt – abur și te trezești cum viața ta curge la vale pe geam; îți rămîne o picătură pe degetul arătător, ia viață, ce gust ai tu? ce gust să aibe? de viață.
De viață… Mă gîndesc un pic, bani de lemne i-am lăsat lui Sorin, de fapt i-am pus lui Mitru în mînă, ai tu grijă, ăsta îi bea, de ale gurii să mai fie ceva, atunci? În august, cînd a ieșit de la Dobrița, m-am înțeles cu el, gata mă, zicea, nu mai beau, mă apuc de treabă, repar și casa. Zău dacă te mint! Așa să faci Sorine, poate găsești și o fată mă. Mustăcea, de unde fată? De unde, de unde, te învăț eu? Mă socoteam, doamne, o fată bună îl trage după ea, hai omule să plivim prin grădină, hai omule pe deal, a dat lăstaru’ în vie, hai omule la poartă să ne vadă lumea cum ne ținem de mînă – uite lume cum ne ținem noi de mînă, nu vezi tu lume că avem deștele împletite, ne merge bine lumeee! Da bă, așa ie, zicea și Mitru, o femeie bă! îț’ ie săte, bei din gura ei, sorbi din ea bă nărodule, nu te rîde! Te ia cu călduri, te pui pe ea, te ia cu frig, o pui pe tine, te învelești cu ea, un cur de muiere, mucea! Îhî!se uita Sorin în gol, îhî. Ce dracu mă polomotiți atît la cap, am io viața mea, viață! nu floare de gheață topită de suflarea care vă iasă pe gură. Hai să scuipim în palmă și să tăiem scuipitul în două, unde să duce viața mă?

Aceasta e a doua îngereasă din suita de protocol a arhanghelului. Intrați domnule! spune, intrați. Arhanghelul mă întîmpină într-o ținută lejeră, pe trupu-i subțire – cămașă de in dată în două ape, poale largi, mîneci la fel, în picioare – sandale ușoare din petice de cer. O singură podoabă la încheietura mîinii drepte – amintirea lui despre lume, bătută în stil Lemuria, cercuri de apă cu intarsii de pămînt. Pe un jilț, aripile lui la odihnă – o pasăre fără trup!
Ah tinere domn, vă așteptam, ce mai faceți? O întrebare de politețe, arhanghelul știe ce fac tot timpul. Poate da, poate nu, mă citește el, avem și noi scăpările noastre. Dar despre asta mai tîrziu…haideți să ne așezăm. Așadar?! ce aud despre dumneata? în ultima vreme dai o atenție deosebită curții noastre și slujitorilor ei! Gustăm această silință și întorsătura cuvîntului vostru. Eu sînt înfiatul de îngeri, m-au luat de la mama mea bună pe un ciur de lumină – ei bine, consiliul nostru se gîndește serios la această mirare, să așteptăm o vreme însă. Se apleacă spre mine; cămașa de in se ridică de o palmă. Mai sus de gleznă, pe sub piele, îi văd clar vinele albăstrii. Ei da, am și niște monturi la degetele mari, noroc cu aceste sandale, sînt ușoare ca pana, cum spuneți voi. Se apleacă și mai mult. Știi, mai jos cu un cer se aud glasuri, care spun că prea ne tragem de șireturi cu oamenii. Chiar ieri am avut pe rol o chestiune delicată. Un înger grabnic din fire și amețit, a lovit în plin, pe trecerea de pietoni, colț cu strada Ceahlău, un om. Arhanghelul aproape îmi suflă în ureche: tînăra noastră generație, ce să mai vorbim!… mă rog, nu toți… uite, îngerul ăsta e în vorbe – ca să nu spun mai mult – cu o femeie de a voastră. Nemeșă, nu zic, ohoo…prea, prea! Arhanghelului îi licăresc ochii – sau mi se pare? Prea – prea, repetă el. Da domnule, a trebuit să trîmbițez, să trag niște sfori să-i dăm omului numele înapoi și asta fără să-l jumulim prea tare pe îngerul nostru. Deschide brațele larg – adică spune și dumneata, nu?
Mă uit în jur – o masă din cristal DomenoSauri, cu stratul gros de o șchioapă. Printre reflexiile verzui se văd trecînd vieți. Apoi scaune, scaune, scaune – multe scaune, sprijinite pe trei picioare. Mie îmi aduc aminte de stîlpii de la cap. Peretele din dreapta noastră se închipuie din firide în care sînt puse la păstrare uitările – prima uitare, a doua uitare…uitarea de azi! În stînga, fereastra mare prin care se văd cerurile cum se schimbă, lumile cum se împestrițează. Apoi, jocul de sunete, asemănător pietrelor de rummy, suspendat în aer. Și peste toate, lumina, ei, nu domnilor, nu lumina pe care o știți voi! lumina asta e altfel, poți să o apuci cu mîna, poți să te dai cu ea pe față, poți să o întinzi pe pîine dacă vrei. Cînd am venit cu mama prima oară aici, totul era la fel. De ce ai adus și copilul Ană, au ne-am înțeles noi la o asemenea lucrare? Lasă domnia voastră, zicea mama, să se învețe de mic cu drumurile.
Tresar. Hai să vedem și ziua dumitale de miercuri, îl aud pe arhanghel. Ei da, priviți-mă, sînt eu, un pic din față, un pic din profil, un pic mă trec!
Da, înțeleg, vindeți tutun, aveți un stand deja, îi spun clientului meu. Oh, oh – arhanghelul pune un stop cadru, secunda patrușdoi. De unde de neunde, scoate două trabucuri. Face cu ochiul – hai, ia! Ei, încerc să mă las. Hai, hai, ne prostim și noi. Aprindem, pufăim… puf, puf. Dacă nu ați fumat asemenea trabucuri, e timpul să o faceți.
Clientul meu e de fapt o… clientă. Doamnă, iată în această scenă virtuală concepția noastră privind reclama la produsele dv. În panelul perspectivă, vedem această scrumieră octogonală din sticlă. Vertical pe scrumieră, în axul central, un tub tot de sticlă, susținut din patru părți de un schelet metalic, argintiu. Încercăm să sugerăm o rampă de lansare. Intru cu frenezie în tot felul de detalii tehnice – da, avem cîteva surse de lumină, target spot, omni, area light, skylight… sigur, și umbre difuze. Tot ansamblul pe un diamond gradient, începînd cu verdele unei frunze de tutun și terminînd cu o nuanță de piele de mulatră. Plimb o target camera prin scenă și facem vizualizări din unghiuri diferite. Folosesc un canal alpha și arunc din două setări, cîteva flori de iarba dracului în tubul de sticlă…voila! Doamna pare buimăcită. Firește, dimensiunile panoului publicitar le alegeți dv., spun. Se pare că mi-am cîștigat pîinea pe ziua asta.
Arhanghelul e ușor îngîndurat. Mă prinde discret de mînă – știi, avem o versiune warez despre următoarele zile ale dumitale. Ce zici? Domnia sa e pus pe șotii. Mă pun în gardă, lăsați, aștept să-mi procur versiunea cu licență.

Joi, după amiază; stau cu ochii în monitor, finisez scena virtuală și mă pregătesc de o randare finală. Ascult radio Romantic online. În următoarele minute, dragi prieteni, ne vom întîlni cu Hot Chocolate, Dire Straits, Pink Floyd, The Cranberries, Bee Gees și surprizele nu se opresc aici pentru nostalgici. Sperăm că v-am trezit interesul! Acum vă prezentăm un scurt buletin meteo; în țară se înregistrează temperaturi nefiresc de ridicate pentru această perioadă a anului, Timișoara și Cluj – optsprezece grade, Iași – cinsprezece, Craiova – douăzeci de grade. În capitală vreme însorită și o temperatură de nouăsprezece grade celsius. Totuși, meteorologii avertizează că în următoarele zile, vremea va deveni rece, chiar geroasă în unele regiuni. Tam – tam romantic, Romantic FM. Să-i ascultăm în continuare pe cei de la Bee Gees cu două piese de referință, Stayin’ Alive și Massachusets.
Stayin’ alive… stayin’ alive, mă simt în vînă. Scena mea se randează, frame după frame. Mă încearcă un fel de bucurie tristă, știi! ca atunci cînd te întîlnești cu unul, după mulți ani. Adică, de ce nu ne-am văzut noi atîta vreme? Ha? Las’ că e bine și acum. Ce trece timpul! Parcă ieri, Mărin Iordanca, asculta radio Craiova, la difuzorul agățat în perete, sub o perniță din pluș în care ținea înfipte acele de cusut… La cinzeci de kilometri nord de Saigon, forțele populare vietnameze au doborît două bombardiere americane. Îi dovedește bă, se bătea Iordanca cu palma peste genunche, îi dovedește, cît ie ei de americani!
O strig pe Iasomia. Hai Iasomie, arată-mi genunchii; îi ating cu buzele, unu – doi, unu – doi… Gelu, Barbu, Gică, Gina fac gimnastică spunînd, unu – doi, unu – doi, faceți toți la fel ca noi. De ce așa? Așa! să mă amintești cînd te așezi să te rogi. Petrec mîna mai sus, pe coapsa dreaptă a Iasomiei un peștișor dă din coadă. E peștișorul tău de aur? Nebunule! sînt însemnată, nu ți-am spus că era mama grea și a furat o scrumbie? A învelit-o într-o frunză de varză, să stea la răcoare, și frunza a ascuns-o în șorț. Vezi, de aia am venit eu pe lume cu semnul ăsta.
Sorin a dat ochii cu lumea într-o zi de august. Nu știu ce i-a venit lui tocmai atunci. La urma urmei era prea cald și oamenii cu scaun la cap erau deja la scuteală, la umbră. Mama țipa în odaie! Ce e fă? auzeai cîte o voce de prin grădini, de sub pomi. Ce să fie, naște Anica a lu’ Gheorghe.
La noi acasă începuse foiala, cîteva femei umblau ca turbate, bașca moașa de la dispensar. Eu eram pe deal, printre prunii Titicăi și încercam să-i găsesc un loc lui Toma Alimoș în literatura română. Cumpărasem de la librăria “Tudor Arghezi” din Tg-Cărbunești, o carte de analize literare și mă pregăteam pentru examenul de liceu.
Mă, a strigat unul, fugi mă acasă, a apucat-o pe mumă-ta chinurile facerii!
Mai încolo de poartă nu mă mișc; o aud pe mama… auuu, aoleu Lină, nu mai pot. La doi pași de mine – un coș mare din nuiele, plin cu frunze de tutun; au început să se pălească, doar inima lor se mai ține grasă și verde. Grasă și verde se ține! Pe aici toată lumea pune tutun, ies bani buni. Tîmp, mă uit la frunzele ălea – măcar azi am scăpat de înșirat pe sfoara de cînepă, îmi spun. Pieziș, văd o umbră prin via noastră. Se ține goală după tata. Ce te iei umbră de mine, îl aud, acum am alte treburi pe cap.
Aoleu Lină, aoleu Mărie, țipă mama! Mai puneți apă la fiert, strigă moașa! Cu tălpile goale, scormonesc în țărîna de la poartă. Tălpile mele sînt aripi de brabete, ba se afundă în colbul gros, ba se ridică un deșt de la pămînt. Vaietele de durere ale Anicăi sînt urmate de așa liniște mare, că aud cum plesnesc boabele de struguri pe viță. Și omizile pe frunza de păr le aud, foșg foșg foșg… Nu mă pricep la treburi muierești, și cu atît mai adîncă mirarea – cît îi trebuie unei femei ca să nască!
Americane, vino fuga mă! Americanu’ sînt eu, cea care mă strigă e Lina lu’ Mărin. Mă tu auz’, ce rămăsăși lemn? O să te bag în casă, da’ nu te uiț’ la mumă-ta nici mort. Trec pragul; aici miroase a nuci și a castane dezghiocate; a sîmburi săriți din fruct – tuf tuf! așa amiroase lumea prima oară, lume? Trag cu ochiul, încă sînt viu; pe pulpele Anicăi a înflorit mușcata roșie; și mai sus de atît, tot flori de mușcată, unele ofilite, altele abia îmbobocesc.
Ești băiat mare mă, fii atent cum facem!zice Lina. Ridici de capul patului dinspre tălpile lu’ mumă-ta, să pui io niste cărămizi. Așa fac. Hai, hai – țîne țîne țîne! Lina aruncă două cărămizi sub picioarele patului – pac pac. Gata. În timp ce ies pe ușă o aud pe moașă: acuș că o lăsarăm de la mijloc în jos, se oprește și hemoragia.
Acuș, acuș, vezi să nu; tot mai multe mușcate se îmbujorează în patul Anicăi. Pe la prînzul ăl mare vine și salvarea. Fleșurile de la girofar se lovesc de gardul de beton – pleașc…pleașc…pleașc. O aduc pe mama pe targă, și în mașină cu ea. Aduceți și copilul, zice un sanitar, pierdut tot. Ce e fă? Băiat fă, zdravăn, sănătos. Da’ ea nu scapă!
Pleacă și salvarea; la spitalul din Filiași, pleacă. În urma ei praf și sunetul sirenei…fiu fiu fiu – anica noastră se suie pe coastă în opinci de broască…în opinci de broască…oască…oască…oască…

Auuu! Chiar vrei să lași peștișorul meu fără solzi? La ce te gîndești omule, întreabă Iasomia. Mă gîndesc și eu Iasomie, uite, ce făceai tu cînd eu învățam pe ce și pe de? Învățam pe a și pe be, e bine? e bine; și cum era bucla lui be, Iasomie, era ca linia șoldului tău? desenai tu literele cum îți desenez eu sînul, numai dintr-o atingere? fii cuminte nebunule…ba nu, mai încearcă-mă. O încerc – vrei să-ți fac un copil? Rîde. Tot dintr-o atingere?
Ne jucăm, ne privim în oglindă, ne adulmecăm. Tu semeni cu mine! Ba nu, tu aduci cu mine. Ba nu – ba da, uite ai gura mea, ochii mei, fruntea mea. Ne jucăm și nu ne săturăm de jucat.

Mai mereu m-a scos cineva din joc…și pe coada lui scria, ieși afară dumneata… cine nu e gata, îl iau cu lopata…
Cînd mă jucam mai bine la poartă, mă chema mama – Americane, la masă!
De mă jucam număratul pe degete, mă mustra învățătorul Costică Popescu – unde sînt bețișoarele din lemn de salcîm?
Dacă mă joc de-a viața, mă scoate viața la tablă – ai temele pregătite Americane?
Acum, de mă joc cu Iasomia, primesc și vestea – iată versiunea cu licență a zilei mele de joi – Americane, a murit Sorin!! A murit în somn, mă. Bine Mitrule, bine… broască prin costreie Sorin pe resteie…

Comments
  1. ioana says:

    nici un cuvant! sunt muta!

  2. ioana says:

    revin cu mare drag de fiecare data. tu stii!

  3. ioana says:

    cam mult timp intre cele doua comentarii! doi ani si un pic?! oricum îţi stiu toate scrierile pe de rost:). doi ani?!

  4. altaiyr says:

    Ioana, ştiu/ştii!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s